Corupția din ADN-ul nostru. Partea a treia | Secolul XIX - Modernizare cu șpagă
De la fraude electorale și nepotisme, la tunuri financiare în infrastructură și corupție în Armată, află cum s-a modernizat România secolului XIX cu șpagă la toate nivelurile
Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!
Primele două părți se pot citi mai jos.
Să continuăm călătoria noastră prin istoria corupției românești. Azi poposim în…
Secolul XIX - s-a modernizat, dar s-a și furat
Se spune că secolul al XIX-lea a fost începutul României moderne. Dar a fost o modernizare în stilul neaoș, românesc. N-aveam cum să ne dezmințim, la ce experiență am adunat deja în „a furat, dar a și făcut”.
Ne-am creat un fel de stat, un soi de constituție, ceva armată și o instituție care urma să devină simbolul corupției - parlamentul.
Ne-am domnit. Am trecut de la cămăși de cânepă la fracuri. De la trăsuri la trenuri. Am scos capul din mocirla Evului Mediu și am intrat în modernitate. Asta la suprafață.
În interior, flagelul corupției se simțea mai bine ca niciodată. N-ai cum să stârpești ceva ce a devenit o parte din tine.
Medota? Simplă.
Modernizăm cu o mână și furăm cu două.
Începuturile fraudei electorale
Odată cu Regulamentele Organice și apoi Unirea din 1859, românii își construiau primele Adunări obștești și, mai târziu, parlamentul. Un vis democratic. Un vis întreținut cu șpagă. Că doar nu credeați că mita electorală e ceva nou.
Pe vremea aia, votul era cenzitar, adică rezervat unei elite mici, potente financiar. Pe scurt: erai bogat, votai, erai sărac, ghinion, vorba unui fost președinte.
Sistemul ăsta a fost terenul perfect pentru apariția corupției electorale. Se șpăguia la greu, se făceau cadouri, se falsificau liste. Așa s-a născut „O scrisoare pierdută” (1884), din scârba lui Caragiale pentru sistem. Avem în piesă toate ingredientele: șantaj, ospătarea alegătorilor la birt, să facem să iasă cine trebuie. Și tot timpul ieșea „cine trebuie”. Partidul de la putere câștiga automat, prin aparatul administrativ corupt. Ce multe s-au schimbat de atunci…
S-a dat și cu tunul. Financiar.
Modernizarea a însemnat și șantiere: drumuri, poduri, căi ferate. Și ce am învățat noi că aduc cu ele lucrările de infrastructură? Exact: tunuri financiare!
Cel mai mare scandal? Afacerea Strousberg (1868–1873). Statul semnează contracte pentru construcția rețelei feroviare cu afaceristul Bethel Henry Strousberg. După cum vă așteptați, condițiile contractuale au fost de-a dreptul sinucigașe pentru noi.
Presa vremii a dezvăluit cum politicienii (mai ales liberalii) și-au aranjat contracte profitabile și „au manipulat legile” spre beneficiul propriu. Afacerea s-a încheiat cu falimentul companiei Strousberg și prejudicii imense pentru stat. Este considerat cel mai scandalos act de corupție din secolul XIX.
Nepotisme?
Avem.
Nepotisme luate la pilă
Dacă aveați impresia că nepotismele au apărut la TVR sau la Tarom, mai băgați o fisă. Fenomenul e printre noi încă din Evul Mediu și a înflorit în modernitate.
Pentru că o birocrație modernă n-avea cum să elimine vechile năravuri. Dimpotrivă. Funcționarii au continuat să fie numiți pe criterii de rudenie sau clientelism politic, nicidecum pe merit. Că meritocrația e pentru fraieri. La noi, statul a fost mereu o afacere de familie.
Fiecare guvernare venea cu propria șleahtă. Administrația se schimba cum schimbi șosetele. Sociologul Cătălin Stoica a dat imaginea perfectă a nepotismului istoric românesc: „La noi, după alegeri, când se schimbă oamenii din administrație, ei își aduc nu doar pozele de familie, ci chiar familiile.”
Avem corupție și în Justiție, dar mai ales în Armată
Păi cum, construim un stat „modern” fără corupție în justiție și armată? Ne bate Dumnezeu, dacă nu profităm de ocaziile pe care ni le dă!
Dacă în justiție, foștii logofeți sau juriști formați superficial erau influențați politic, în armată au fost „băieții deștepți” ai vremii.
De unde se putea fura? Din echipamentele și aprovizionarea soldaților. De exemplu, înaintea războiului de independență (1877), sume mari pentru înzestrarea armatei s-au evaporat în buzunarele unor furnizori și generali.
Un scandal notoriu a fost „Cazul colonelului Maican” din 1888: mai mulți generali (inclusiv prefectul Poliției Capitalei) au fost implicați într-o afacere de corupție militară. Băieții au fost atât de „descurcăreți”, încât istoricul Constantin Argetoianu nota că acest scandal a contribuit la căderea guvernului Ion C. Brătianu. Era pentru prima dată când un guvern era răsturnat și pe criterii de corupție percepută. Merită să rămâi în istorie!
Cum au intrat soldații români în Primul Război Mondial?
Desculți.
Generalul Alexandru I. Iliescu (inspector al armatei la 1914) a devenit simbolul corupției militare – s-a îmbogățit din contracte de muniții și uniforme. Practic, buzunarele lui au fost pline, în timp ce soldații erau în fundul gol.
Această legătură între corupție și armata prost dotată s-a văzut cel mai bine în 1916, când intrarea nepregătită a României în Primul Război Mondial a fost pusă și pe seama deturnării fondurilor de înzestrare.
Tentative firave de anticorupție
Au existat, totuși, și încercări de a mai încetini corupția. Că era prea înfiptă în sistem ca să poată fi eradicată total.
Alexandru Ioan Cuza (1859–1866), omul care-a unit țările, dar n-a putut uni corectitudinea cu funcția publică. A destituit funcționari incapabili sau corupți. A înființat o Casă de Control, să verifice cheltuielile statului.
Dar sistemul era prea putred. Ba chiar și domnia lui Cuza a fost mânjită de scandaluri. Opozanții l-au acuzat de favoritism pentru amanta lui, Maria Obrenovici, și pentru „clica” de prieteni instalați în funcții bănoase.
Reformator, da. Dar în sistemul românesc, până și reformatorii aveau nevoie de „băieții lor”.
După abdicarea forțată a lui Cuza, românii au încercat alt experiment: au adus pe tron un străin, Carol I (1866). Un principe cu cod de onoare prusac, riguros, metodic, idealist. Numai că România nu era Prusia. Era un loc unde onoarea se negocia la birt, nu se bătea în cuie.
Carol I a trebuit să navigheze printre mocirla combinatorilor. De exemplu, scandalul Strousberg – afacerea feroviară păguboasă – a izbucnit tocmai pentru că regele a cerut să fie anchetată.
Carol a rămas relativ integru. Dar țara? O cauză pierdută.
Sfârșit de secol. Stat independent, corupție independentă.
La sfârșit de secol XIX, aveam stat independent, parlament, constituție... și o cultură politică profund infestată cu șpagă, trafic de influență, nepotisme și combinații.
Ziarele vremii au și găsit un termen potrivit: „panamale” – inspirat din scandalul Panama din Franța – folosit la noi pentru orice șmen cu acte.
În ansamblu? Epoca modernă a păstrat „tinicheaua obiceiurilor necinstite legată de coadă”, cum observa amar un comentator.
Iar țara se pregătea să intre în următorul secol cu palton nou și apucături vechi, gata să bată recordurile la corupție. La nivel de Românie Mare.
