Descarcă GRATUIT cartea „HAI SĂ FIM OAMENI - mic ghid de regăsire” de AICI | Ne poți urmări și pe: TikTok, Facebook, Instagram și poți da subscribe acestui canal de Youtube. Mulțumim! Iar dacă ai un secret de oriunde din țara asta, un loc special, un om sau o poveste, trimite-ni-le pe secreteleromaniei@gmail.com și, dacă sunt tari de tot, le publicăm!

Corupția - o moștenire, nu un accident

Românii n-au inventat corupția, dar au rafinat-o. Cu panglică și pecete.
Corupția n-a fost niciodată un accident de parcurs. A fost metoda. A fost regula.
Și ce urmează nu e pamflet, ci inventar. De la domnii care plăteau să urce pe tron, la funcționari care vindeau ocne, păduri și libertăți, avem o istorie am putea spune chiar milenară în care singura constantă a fost „așa merge treaba, dă-i să sune!”.

Dacii: războinici, dar și tâlhari neserioși

Da, despre dacii ăia mult lăudați e vorba. Deși istoria corupției adevărate începe în Evul Mediu, n-avem cum să-i ignorăm pe daci. Bravii noștri înaintași erau, printre altele, niște tâlhari. Și războinici buni, dar și hoți.

Au trecut de atâtea ori granițiele Imperiului Roman, în raiduri de jaf, încât romanii i-au tăbăcit un pic și, în 89, au semnat o pace care garanta Daciei statutul de REGAT CLIENTELAR.

Ce însemna asta, pe scurt? Romanii le-au zis dacilor: „Boșilor, nu vreți voi să stați pe fundul vostru? VĂ ȘI PLĂTIM ca să fiți cuminți și să nu mai treceți granițele, să ne jefuiți! Ba chiar vă trimitem și niște romani de-ai noștri pricepuți în diverse meserii, ca să vă mai dezvoltați și voi un pic! DOAR SĂ NU NE MAI JEFUIȚI, OK?”

Ce-au zis dacii? „SIGUR, BOSS!”

Ce-au făcut? AU CONTINUAT SĂ JEFUIASCĂ!

Păi să nu se enerveze romanii, să vină peste ei și să-i cucerească?

Aici s-a pus la dospit aluatul din care e făcut românul care te face din vorbe, apoi te fură.

Domnia cu banu’ jos: începuturile „mandatelor”

Înainte de fanarioți, despre care știm că au fost sinonimi cu corupția, tronul în Țările Române era o minge într-un meci politic jucat în trei: boieri, Înalta Poartă Otomană și interesele externe (Polonia, Habsburgi, Rusia). De cele mai multe ori, domnia se cumpăra. Nu pe chitanță, ci pe filieră. Cine voia să urce pe tron, aducea plocoane – bani, dar și promisiuni.

Sper că nu e o surpriză pentru nimeni că însuși Ștefan cel Mare le plătea tribut otomanilor (și) pentru a asigura recunoașterea sa ca domn legitim al Moldovei. Până nu l-a mai plătit și a început scandalul! Nu judecăm, că așa era schema pe atunci: erai mic, le plăteai ălora mari pentru privilegiul de a exista. Dar constatăm: dai un ban, da’ stai pe tron! Vă sună cunoscut?

Să mai zicem și de domnitorul Vasile Lupu, care în 1630 își numește fiul, Ioan Coci, în funcția de Mare Vornic al Țării de Jos, punând la dospit aluatul nepotismului (TVR likes this!). Lupu a vrut chiar să-și urce fiul pe tronul Țării Românești, da’ nu i-a ieșit, că s-a opus Matei Basarab. Ghinion, vorba unui fost președinte. Da, știu, era o practică a vremii să-ți pui neamurile în funcții, ba chiar pe tron. Era ceva firesc, natural, un dat de la Dumnezeu! FIX ca în zilele noastre!

Schimbările dese de domnie din secolul XVII

Între 1600 și 1700, în Moldova au fost 36 de domnii (unele duble sau triple), iar în Țara Românească – 31. De ce? Pentru că domnia se cumpăra, negocia, șantaja cu ea sau se dădea la schimb. La un moment dat, în Moldova, domnia dura, în medie, 2 ani. Era ca un contract de leasing: dacă nu-l mai plăteai, pierdeai tronul. Și era mai dureros decât să pierzi o mașină.

Ploconul ca politică externă: șpaga către Poarta Otomană

Otomanii nu impuneau domni pentru că le plăcea cum se îmbrăcau. Îi impuneau pentru că ai noștri domnitori făceau să fie bine, ca să nu fie rău!

Tributul anual – o șpagă cu frecvență

Moldova și Țara Românească plăteau sume imense anual. Dar domnii adăugau și „atenții” în afara celor oficiale:

• animale

• bijuterii și aur

• diplome de vânzare a dregătoriilor

Adică, aveau niște domnii cu ROI (Return On Investment): plăteau la boșii de sus, rămâneau pe tron și îi oprimau pe cei mulți, ca să aibă bani să rămână pe tron. Clasic. Dă-i dracului de pârliți, să muncească! Hmmm… oare de ce îmi sună ATÂT de cunoscut?!

Cum se cumpărau funcțiile publice

Pe la 1650, boierii moldoveni se plângeau că „vămile, ocnele, stăpânirea pe sate și munți se dau cui plătește mai bine” (conform cronicilor). Era un sistem informal de licitații. Cine dădea mai mult, primea. Nu diplomă. Funcție. Episcopi, ispravnici, vameși, căpitani – toți se puneau pe bani. Dacă faceți liniște, vom auzi niște voci care spun: „Vedeți??? Așa e de când lumea! E TRADIȚIA NOASTRĂ STRĂMOȘEASCĂ!!!”

Corupția, pe vremea când se numea „dar de bun-simț”

Hai să-ți spun un secret pe care-l știe toată lumea: în spațiul românesc, șpaga are pedigree. N-a fost adusă cu valiza de la străini. A crescut aici, la sânul boierimii și sub pulpana domnitorilor care luau mită cu zâmbetul pe buze.

Ploconul și șpaga, sinonime cu tradiție

Pe vremuri, nu-i zicea șpagă, îi zicea plocon. Că suna mai festiv. Omul de rând, boierul de mijloc sau negustorul cu mustață stufoasă, toți aduceau ceva: o pungă de galbeni, un covor, niște găini mai grase, ce mai aveau prin gospodărie, ca să „ungă” relațiile cu dregătorul sau domnitorul. Nu dădeai, nu primeai. Dădeai, deveneai „om cu intrare”. Adică… se rezolva. Păi nu rezolvăm noi, boss?

Zicala „hoțul neprins e negustor cinstit” nu e glumă. E proverb de sistem.

Nepotismul ca sistem

Funcțiile nu se câștigau. Se moșteneau. Sau se dădeau de la veri la cumnați și de la nași la fini. Boierii mari făceau rețele mai solide decât Wi-Fi-ul modern, pe bază de sânge, alianțe de căsătorie și câte-un șantaj fin. Nu era vorba de merit. Era vorba de rudă și rang. Și de control. Că dacă aveai oamenii tăi în dregătorii, nu mai avea nimeni ce-ți face. E ca și cum ți-ai angaja toată familia la… să zicem… o televiziune de stat, nu dăm nume! Dar începe cu T și se termină cu VR. Sau la o companie aeriană de stat. Din nou, nu dăm nume! Dar începe, din nou, cu T și se termină cu AROM.

Justiția de atunci și de acum

Și dacă te prindea careva cu cioara vopsită, nu-i bai. Mergeai la judecată. Dar și judecata se cumpăra. Așa zic cronicile: „limbajul meșteșugit al coruperii”. Cu alte cuvinte, știa fiecare ce să spună, cât să dea și cui să-i bage în buzunar. Străinii care ne-au vizitat în acele vremuri au spus-o mai direct: „Nemăsurata imoralitate a slujbașilor români îndurerează și umple omenirea de silă.” Hmmm… oare unde am mai auzit noi de justiție coruptă? Hmm…

Domnii – șefi de rețea

Și-acum vine partea mai tare. Nici domnitorii nu erau mai curați. După cum am spus, unii cumpărau tronul, apoi trebuiau să recupereze „investiția”. Așa că se făceau că nu văd că se fură, cu condiția să se trimită birurile la timp.

Alți domni, mai șmecheri, foloseau acuzațiile de corupție ca pretext politic. Vrei să scapi de un boier rival? Îl acuzi că a furat. Îi iei averea. Îl exiliezi. Și, BAM!, s-a făcut un loc liber în Divan!

La 1800, un conte francez, Louis Langeron, a scris despre spațiul românesc ceva ATÂT de valabil și azi:

„Toate slujbele se cumpără. Iar cel ce plătește pentru o funcție capătă dreptul de a săvârși orice crimă fără a fi pedepsit.”

Și cum se încheia cariera unui slujbaș? Cu buzunarele pline și obrazul gros. Că, vorba contelui, „prăzile și furturile slujbașilor munteni nu erau o taină pentru nimeni.”

Concluzie: ce nu s-a schimbat nici azi

Dacă te uiți atent la ce fac unii dintre aleșii noștri azi, fie că sunt consilieri locali, primari, președinți de CJ sau parlamentari, pare că nu există nicio diferență față de trecut. E doar o adaptare modernă a ce făceau înaintașii lor cu ranguri, blazoane și mătăsuri. S-a schimbat decorul, dar nu și piesa.

Acum se dau cu dedicație contracte cu statul, în loc de moșii. Se fură prin panseluțe, borduri și fonduri europene, în loc de ocne. Logica a rămas aceeași.

Funcția se cumpără. Puterea se exploatează. Statul e pentru cine își permite.

Țineți aproape! Urmează episoade și mai incendiare! Până atunci, n-ar strica un share și-o abonare! MULȚUMIM!

Share