Nu alegem cum și unde să venim. Dar putem alege cum plecăm.

Foto via

Alegeri. Toată viața e un șir de alegeri. Putem alege să alergăm neîncetat după „mai mult”. Sau putem alege să ne oprim, să respirăm și să fim recunoscători pentru ce avem. Nu fac aici apologia la a te mulțumi cu puțin. Fac o pledoarie pentru recunoștință, într-o lume obsedată de „mai mult”.

Ne naștem precondiționați cu această povară a competiției și a comparației. Mai multe jucării decât alți copii. Note mai mari decât alții. Diplome mai multe. Cariere de succes. Mult succes. Și mai mult succes. Conturi mai pline. Familii mai fericite. Case mai mari. Mașini mai scumpe. Vacanțe mai instagramabile.

Și în toată goana asta după „mai mult”, vine un băiat și ne pune în față șase scânduri și o cruce. Atât. Așa a cerut Papa Francisc să plece. Șase scânduri și o cruce.

Fără aur.

Fără un sicriu masiv, sculptat.

Nimic ostentativ.

Șase. Scânduri. Și. O. Cruce.

Așa a ales să părăsească această lume omul care a fost lider spiritual pentru 1,4 miliarde de suflete.

Ne e atât de frică de moarte, încât vrem să acumulăm cât mai mult până vine să ne ia. Iar când vine, tot ce nu e real cade.

Sigur că poți alege cel mai scump sicriu din lume și să-ți construiești un mausoleu în care să te odihnești. Dar mai contează?

Sigur că poți alege să fii îngropat într-un garaj funerar, cu toată colecția ta de mașini. Le mai poți conduce?

Sigur că ai libertatea de a alege orice în viață, dar ce rămâne la final?

Dacă ne-am schimba perspectiva asupra morții, poate am trăi altfel. Dacă am considera-o cel mai mare maestru al vieții, poate că frica s-ar diminua.

Și asta e lecția pe care ne-a predat-o Papa Francisc pe ultimul drum. Ne-a predat-o nu din vreo catedră a puterii. Nu din vreo predică sclipitoare. Ci din cea mai smerită tăcere: șase scânduri și o cruce.

Ce-a vrut să spună autorul?

Când lași deoparte tot ce ai adunat, vezi cine ai devenit.

Nu câte averi ai lăsat în urmă contează, ci câte suflete ai atins.

Nu cât de mare ți-a fost casa, ci cât de încăpătoare ți-a fost inima.

Nu câți oameni te-au aplaudat, ci câți oameni ai ridicat atunci când nu te vedea nimeni.

Viața nu e o colecție de trofee. E o sculptură invizibilă, pe care o cioplești zi de zi în sufletul tău.

Șase scânduri și o cruce. Atât de simplu. Atât de imens.

Poate că adevărata bogăție nu e ce lași în urmă în lume, ci cine ai devenit pentru lume. Și poate că, în final, nu moartea e tragedia noastră, ci faptul că am fi putut trăi cu mai multă iubire, cu mai multă dăruire, cu mai multă recunoștință... și am tot amânat.

Poate că, într-o zi, vom înțelege cu adevărat că nu suntem aici să acumulăm tot mai mult, ci să dăruim. Nu să strălucim prin ce avem, ci prin ce suntem.

Șase scânduri și o cruce.

Amintește-ți imaginea asta în fiecare moment în care crezi că nu ai suficient.

Share